Penițe vechi

 

Mi-au spus

să scriu o poezie

despre penițe vechi.

Așa că...

le-am scos dintr-un sertar prăfuit,

cu vârfurile tocite,

obosite, ruginite,

pătate de ani și cerneală.

Una scrijelea gânduri,

alta - visuri.

Celelalte încă așteaptă

degetele care știu

să tacă

și să simtă.

Niciuna n-a uitat

cum se scrie cu inima.

Zâmbesc, tăcute,

din vremuri uitate,

într-o eră grăbită,

unde toți alergăm

fără să știm

unde

și de ce.

Scrisul nu mai e ce-a fost.

E digital.

E repede.

E fără suflet.

Iar ele…

penițele

nu-și mai găsesc rostul.

Dar poate,

într-o zi,

le vom atinge din nou

cu mâini tremurate,

cu dor de liniște

și de simplitate.

Poate vor scrie iar

o scrisoare,

un gând curat,

sau poate — o poezie

pe care n-o știm încă.

Dar dacă ele

încă știu

să scrie cu inima…

Oare noi

mai avem inimă

pentru a le folosi?

​

Autor: Mădălina Ion