De ce o oră de caligrafie nu este doar
încă o activitate extrașcolară?
Când ne gândim la o oră de caligrafie, este ușor să ne imaginăm un copil care stă la masă și exersează litere, linii, bucle, forme, cuvinte.
Dar, dincolo de ceea ce se vede pe foaie, într-o astfel de oră se întâmplă mult mai multe lucruri.
Copilul învață să își coordoneze mâna cu privirea.
Învață să observe.
Învață să încetinească.
Învață să repete fără ca repetarea să însemne pedeapsă.
Învață că o greșeală poate fi corectată și că o literă care nu iese astăzi poate arăta mai bine mâine.
Pentru mine, acestea sunt la fel de importante ca rezultatul final.
Caligrafia cere atenție
Dar nu orice fel de atenție.
Nu atenția obținută prin „Stai cuminte și fii atent!”, ci o atenție care se construiește treptat, din interior.
Copilul trebuie să observe forma unei litere, spațiul dintre elemente, direcția unei mișcări, presiunea exercitată asupra instrumentului și felul în care mâna lui se mișcă pe hârtie. Pentru câteva minute, nu poate face totul în grabă. Trebuie să privească. Să observe. Să încerce. Iar această atenție nu este ceva ce îi cer pur și simplu copilului. Încerc să creez condițiile în care ea să apară.
Caligrafia cere răbdare
O literă frumoasă nu apare, de cele mai multe ori, dintr-o singură încercare.
Uneori este nevoie să repetăm aceeași mișcare de mai multe ori. Alteori, o formă pe care copilul o credea ușoară se dovedește mai dificilă decât se aștepta.
Aici apare una dintre experiențele importante ale caligrafiei: rezultatul nu vine imediat. Trebuie să rămâi în proces suficient de mult pentru ca mâna să învețe. Nu repetăm pentru că „trebuie să facem iar”, ci pentru că fiecare încercare poate să ne arate ceva nou.
Caligrafia cere coordonare
Scrisul de mână nu este doar un act intelectual. Este și o activitate a corpului.
Mâna trebuie să urmeze ceea ce ochiul vede și ceea ce creierul coordonează. Presiunea instrumentului, direcția mișcării, ritmul și poziționarea pe foaie trebuie să se întâlnească într-un punct comun. De aceea, uneori, o literă care pare foarte simplă poate fi surprinzător de dificil de executat. Iar progresul nu se întâmplă întotdeauna “peste noapte”. Uneori este o mișcare puțin mai sigură, o presiune mai bine controlată sau o formă pe care copilul începe să o poată reproduce fără ajutor.
Și mai este ceva: relația copilului cu efortul
Uneori, un copil vine la caligrafie și își dorește ca litera să iasă bine din prima. Atunci când nu se întâmplă, apare frustrarea.
Alteori, copilul nici nu observă că ceva nu îi iese și continuă să trasese literele mecanic. Nu asta ne dorim.
Pentru mine, ambele situații de mai sus sunt importante.
Nu mă interesează doar dacă litera este corectă la final, ci și ce face copilul atunci când rezultatul nu este cel pe care și l-a dorit.
Poate să mai încerce?
Poate să observe singur ce nu funcționează?
Poate să accepte că are nevoie de mai multe încercări?
Poate să își schimbe strategia?
Sunt lucruri mărunte, dar tocmai prin astfel de experiențe se construiește treptat relația copilului nu doar cu caligrafia, ci cu învățarea în sine.
Ce urmăresc eu într-o ședință de caligrafie?
Desigur, mă uit și la scrisul copilului. La felul în care formează literele și la ceea ce putem îmbunătăți. Dar, mai ales, mă uit și la proces.
Cât de atent este.
Cum ține instrumentul de scris.
Cum reacționează atunci când greșește.
Cât de firesc reia ceva ce nu îi iese sau cât de mult se frustrează.
Cât de mult îi pasă dacă îi iese sau nu.
Cum și când începe să observe singur ce ar putea schimba.
Și, poate cel mai important, dacă începe să descopere că poate face ceva mai bine fără ca adultul să îi spună de fiecare dată ce trebuie să schimbe.
Pentru mine, acesta este unul dintre momentele cele mai frumoase ale orei de caligrafie: atunci când copilul devine propriul său observator.
Nu este despre perfecțiune
Caligrafia poate fi, desigur, despre frumusețea literelor. Dar o literă care nu iese perfect nu este un eșec. Este informație.
Ne arată unde mai avem de lucrat, ce putem schimba și ce putem încerca diferit.
In fiecare moment, mă străduiesc să creez un spațiu în care copilul să poată greși fără ca greșeala să devină motiv de rușine sau de frustrare, să poată repeta fără ca repetarea să devină o corvoadă sau ceva plictisitor.
Dincolo de scrisul frumos
Poate că, la finalul unei ședințe, ceea ce se vede cel mai ușor este o pagină cu litere mai frumoase. Dar eu cred că adevărata valoare a unei ore de caligrafie se află și în lucrurile care nu se văd imediat pe hârtie.
În felul în care copilul a stat cu o dificultate.
În răbdarea cu care a repetat.
În felul în care s-a observat.
În curajul de a încerca iar și iar.
În momentul în care imi spune „Nu-mi mai începe tu rândul, știu cum să fac!”.
Dincolo de scrisul frumos, exersăm ceva mult mai important:
capacitatea de a rămâne într-un proces, mai ales într-unul care presupune sarcini repetitive.
Iar aceasta este una dintre cele mai valoroase deprinderi pe care le putem cultiva, nu doar la caligrafie, ci în învățare și, mai târziu, în multe dintre lucrurile pe care le facem în viață.